Din depărtare, prin pădure, părea vesel și gătit de sărbătoare, strălucind de verdeață curată și uniformă. M-am apropiat: era un câmp înțelenit, care demult nu mai fusese nici păscut, nici semănat, iar acum era plin de ceva tufe scunde. De la ele se simți, dintr-odată, un miros plăcut, amar-floral. „Asta-i bărbușoară – îmi amintii eu, din atlasul botanic citit demult tare – un fel de meișor...”
Vântul răcoros alerga pe sub covorul viu, tot câmpul se juca și se îneca în valurile aurii care se izbeau de peretele ascuns de soare al pădurii, înfățișându-se ca un minunat contrast verde închis-galben aprins. „Parcă e o cupă de aur montată în malahit”, îmi veni în minte comparația.
În înaltul cerului arzător de iunie plana o gaie neagră. Arșița prevestea furtuna. Orizontul îl întuneca, la răsărit, un nor gigantic, umflat de ploaie. Și doar la zenit marginile zdrențuite, iute schimbătoare ale norilor străluceau orbitor, argintii, aruncând o lumină insuportabilă. Vântul se înteți, tufele de bărbușoară începură deodată să se agite într-un fel de dans exotic.
Izbucni, extatic și fără oprire, cântul unei mulțimi de ciocârlii nevăzute. Cântau, parcă, înainte de furtună, și florile, și pădurea, și câmpul acesta, departe de orice așezare omenească. Ghemotoace calde, sure, coborâră de undeva din cer suspendate deasupra tufelor aurii de bărbușoară. Câteva ciocârlii se învârtiră în cerc deasupra câmpului, trecând din floare în floare și ridicând neîncetat praful la marginile lui. Altele, bătând iute din aripioare, se ridicară vertical și rămaseră suspendate la vreo douăzeci și cinci de metri în aer, slăvind și ele viața în gura mare.
Norii prevestitori de furtună se întinseră pe tot cerul, albăstrii și rozulii pe alocuri, oarecum incandescenți dinăuntru, și văzui că, deasupra pădurii, rămăsese o ferestruică albastră din care, la primele șiroaie de ploaie, răsăriră raze, îmbrăcând toată vegetația plăcut mirositoare într-o lumină caldă și tandră. Iar în văzduhul tensionat, electric, furtuna năvălea tăcută prin puful plutitor al plopilor. De undeva se auzi înfundat un tunet și primele picături dolofane de ploaie căzură cu zgomot pe aurul florilor de bărbușoară. În clipa când porni ruperea de nori mi se păru că toată natura cea vie suspină a ușurare, din suflet, și că toți arborii, toate plantele, păsările și jivinele se bucură de ploaia sclipitoare, eliberatoare, țesută din șuvoaie groase de apă.
Ud până la piele, singur pe câmpul înnorat și dintr-odată tăcut, parcă înfrânt de forțele naturii, mă desfătai și eu în tăcere, ca un om pe deplin fericit, căruia îi este dat să vadă și să simtă, o dată sau, poate, cel mult de două ori pe an, minunata întoarcere cu susul în jos a naturii.