… Veselă și somptuoasă, sclipind cu o lumină de o claritate și uniformitate nemaiîntâlnită – așa se arăta, din depărtările culoarului de pădure. M-am apropiat: era o poieniță abandonată, care nu mai fusese arată și semănată de o veșnicie. Acum, aceasta era împânzită de niște tufișuri scunde, care răspândiseră brusc o plăcută aromă amăruie de flori. „Da, e rapiță, am intuit eu, amintindu-mi de atlasul botanic pe care îl citisem odinioară– ceva asemănător cu neghina …”.

O adiere proaspătă trecuse peste covorul viu și valuri aurii străbăteau, jucăușe, deasupra câmpiei, până spre peretele întunecat al pădurii, formând un contrast uimitor de verde închis și galben aprins. „Parcă ar fi o cupă prețioasă într-un cadru de malahit”, mi-a străfulgerat o comparație prin minte.

Un erete plana în înălțimile toridului cer de iunie. Căldură prevestea furtună. Peste partea de apus a orizontului se instaurase deja un nor gigantic umflat de ploaie și doar în punctul zenitului sclipeau orbitor, precum argintul topit, marginile abrupte, încâlcite ale norilor, emanând o lumină insuportabilă.

O mulțime de ciocârlii, ascunse de privire, zornăiau înfierbântat, fără oprire. De parcă și florile, și pădurea, și această câmpie izolată de orice așezare omenească cântau în așteptarea furtunii! Niște ghemotocuri calde, cenușii căzuseră de undeva din cer, așezându-se peste tufișurile aurii de rapiță. Câteva ciocârlii străbăteau necontenit spațiul câmpiei, umblând din floare-n floare. Altele, ridicându-se vertical în văzduh, rămâneau atârnate la patru – cinci metri înălțime deasupra pământului, proslăvind și ele, cu aceeași intensitate sonoră, bucuria vieții.

Norii de furtună, unii de un albăstrui roz, de parcă ar fi fost străpunși pe dinăuntru, se răspândiseră pe tot cerul, și atunci am observat că deasupra pădurii nu rămăsese decât o singură deschizătură de cer senin, din care cădeau direct spre pământ, ca o cascadă, razele de soare, învăluind cu o lumină caldă și catifelată toată întinderea înmiresmată de plante văratice. În văzduhul încărcat cu electricitate a răbufnit, în tăcere, o rafală de puf de plopi. După o lovitură de trăsnet, primii stropi de ploaie au început să pleoscăie zgomotos peste auriul florilor de rapiță. În aceeași clipă, odată cu dezlănțuirea ploii, toată natura părea că a răsuflat ușurată, iar copacii, plantele, păsările și fiarele au început să se bucure de șuvoaiele de apă sclipitoare, învioratoare ale ploii.

Ud până în măduva oaselor, mă aflam de unul singur în mijlocul câmpiei încețoșate, brăzdată parcă de stihie, peste care se așternuse brusc liniștea. Cu aceeași liniște în suflet, mă contemplam în această fericire omenească, atât de împăciuitoare, de a admira și a trăi cu simțurile feerica tulburare a naturii, care îți e sortită să o vezi o singură dată, poate de două ori pe an.

… Din depărtare, privindu-l de pe poteca pădurii, acesta părea vesel şi festiv, aruncând luciri de un galben neobişnuit de pur şi uniform. M-am apropiat: era un câmp părăsit, de multă vreme nearat şi nesemănat, acum năpădit de nişte ierburi dense, nu foarte înalte – nişte tufe. Deodată, dinspre acestea a venit o adiere amărui-florală plăcută. Păi aceasta e cruşăţeaua – mi-am amintit că citisem cândva atlasul botanic, - ceva de genul buruienilor…”.
Un vânt proaspăt trecu peste covorul viu, câmpul întreg începu să scânteieze şi să se unduiască în valuri aurii care se rostogoleau până la peretele adumbrit de soare al pădurii, formând un contrast uimitor între verdele-închis şi galbenul-intens. „E ca o cupă preţioasă în montură de malahit”- mi-a venit instantaneu in minte comparaţia.
Sus pe cerul uscat de iunie plutea în zbor o gaie. Arşiţa prevestea furtuna. Pe deasupra zonei dinspre apus a zării apăruse deja un nor negru uriaş umflându-se de ploaie. Numai în depărtare, marginile strâmbe ale norilor fugari străluceau orbitor, aruncând argint topit într-o lumină greu de suportat. Vântul se înteţea, părea că florile de cruşăţea se balansau frenetic într-un dans exotic.
Răsuna pasional şi fără contenire o multitudine de ciocârlii ascunse privirii mele. Era ca şi cum înainte de furtună cântau şi florile, şi pădurea, şi acest câmp uitat de lume. Dar iată că de undeva din cer au căzut nişte cocoloaşe calde, cenuşii şi au rămas atârnate deasupra crenguţelor de cruşăţea aurie. Câteva ciocârlii planau chiar deasupra câmpului, trecând din floare în floare şi umplând locul de necontenitul lor ciripit. Celelalte, bătând des din aripioare, se ridicau pe verticală şi rămâneau suspendate la patru –cinci metri deasupra pământului şi la fel de zgomotos preamăreau viaţa.
Norii aducători de furtună se îngrămădeau pe tot cuprinsul cerului, pe alocuri bătând în albastru-roziu de parcă erau încinşi în interior, şi am văzut că deasupra pădurii a rămas doar o fereastră albăstrie prin care pătrundeau în avalanşă spre pământ razele, inundând întreaga întindere înflorită şi înmiresmată cu o lumină caldă şi moale. Iar în aerul încărcat de tensiune electrică se dezlănţui tăcut viforniţa pufului de plop. De undeva, un tunet asurzitor lovi năprasnic şi primele picături de ploaie au plesnit aurul florilor de cruşăţea. În acea clipită, când s-a pornit prăpădul, mi s-a părut deodată că întreaga natură vie a respirat uşurată şi eliberată, că toţi copacii, plantele, păsările şi vieţuitoarele s-au bucurat de ploaia strălucitoare, răscolitoare, ţesută din jeturi groase de apă.
Ud până la piele, singur pe câmpul cufundat în ceaţă, potolit dintr-o dată, copleşit parcă de urgie, mă desfătam şi eu în tăcere cu fericirea îmbătătoare a omului căruia îi este dat o dată sau cel mult de două ori pe an să vadă şi să simtă minunata tulburare a naturii.

Din depărtare, prin pădure, părea vesel și gătit de sărbătoare, strălucind de verdeață curată și uniformă. M-am apropiat: era un câmp înțelenit, care demult nu mai fusese nici păscut, nici semănat, iar acum era plin de ceva tufe scunde. De la ele se simți, dintr-odată, un miros plăcut, amar-floral. „Asta-i bărbușoară – îmi amintii eu, din atlasul botanic citit demult tare – un fel de meișor...”
Vântul răcoros alerga pe sub covorul viu, tot câmpul se juca și se îneca în valurile aurii care se izbeau de peretele ascuns de soare al pădurii, înfățișându-se ca un minunat contrast verde închis-galben aprins. „Parcă e o cupă de aur montată în malahit”, îmi veni în minte comparația.
În înaltul cerului arzător de iunie plana o gaie neagră. Arșița prevestea furtuna. Orizontul îl întuneca, la răsărit, un nor gigantic, umflat de ploaie. Și doar la zenit marginile zdrențuite, iute schimbătoare ale norilor străluceau orbitor, argintii, aruncând o lumină insuportabilă. Vântul se înteți, tufele de bărbușoară începură deodată să se agite într-un fel de dans exotic.
Izbucni, extatic și fără oprire, cântul unei mulțimi de ciocârlii nevăzute. Cântau, parcă, înainte de furtună, și florile, și pădurea, și câmpul acesta, departe de orice așezare omenească. Ghemotoace calde, sure, coborâră de undeva din cer suspendate deasupra tufelor aurii de bărbușoară. Câteva ciocârlii se învârtiră în cerc deasupra câmpului, trecând din floare în floare și ridicând neîncetat praful la marginile lui. Altele, bătând iute din aripioare, se ridicară vertical și rămaseră suspendate la vreo douăzeci și cinci de metri în aer, slăvind și ele viața în gura mare.
Norii prevestitori de furtună se întinseră pe tot cerul, albăstrii și rozulii pe alocuri, oarecum incandescenți dinăuntru, și văzui că, deasupra pădurii, rămăsese o ferestruică albastră din care, la primele șiroaie de ploaie, răsăriră raze, îmbrăcând toată vegetația plăcut mirositoare într-o lumină caldă și tandră. Iar în văzduhul tensionat, electric, furtuna năvălea tăcută prin puful plutitor al plopilor. De undeva se auzi înfundat un tunet și primele picături dolofane de ploaie căzură cu zgomot pe aurul florilor de bărbușoară. În clipa când porni ruperea de nori mi se păru că toată natura cea vie suspină a ușurare, din suflet, și că toți arborii, toate plantele, păsările și jivinele se bucură de ploaia sclipitoare, eliberatoare, țesută din șuvoaie groase de apă.
Ud până la piele, singur pe câmpul înnorat și dintr-odată tăcut, parcă înfrânt de forțele naturii, mă desfătai și eu în tăcere, ca un om pe deplin fericit, căruia îi este dat să vadă și să simtă, o dată sau, poate, cel mult de două ori pe an, minunata întoarcere cu susul în jos a naturii.

De la o distanță ... în coridorul de pădure, mi sa părut distractiv și elegant strălucitoare îngălbenire neobișnuit de clar și de nivel. Am venit mai aproape: ea a fost abandonat domeniu, nu au arat și împrăștiate de la, și acum dens prea mare, cu plante, unele tufe mici. Dintre acestea wafted brusc o aroma dulce-floral placut. "Da, este creson de iarnă - amintesc că am citit odată un atlas botanic - un pic de iarba ...".

Vânt proaspăt a măturat pe covorul de viață și a început să joace întreaga zaperelivalos teren valurile de aur care dokatyvayutsya a umbrite pereti din lemn soare, formând un contrast uimitor de culoare verde inchis si galben strălucitor. "Ca un prețios margine castron malachit" - fulgeră comparație.
Mare în cer plutea sufocant zmeu iunie. Căldură furtuni. De-a lungul orizontului de vest este întunecată imens nor de ploaie umflarea. Și doar la zenit inegal deplasează rapid marginile nori orbire argint topit, exudat o lumină insuportabilă. Eoliene a crescut, toate florile de rapiță legăna repede ca în cazul în care efectuează un dans exotic.

Rang, cu pasiune și fără încetare, multe invizibil pentru ochi ciocârlii. Dacă înainte de furtuna cântat și flori, și în pădure și acest lucru este departe de câmpul de așezări umane. Dar aici e bulgări calde de gri a căzut undeva în cer și a plutit deasupra tufe de rapiță de aur. Unele ciocârlii planat deasupra pereparhivaya câmp din floare în floare și completarea marginea neîncetate tăiere. Alții, de multe ori aripi fâlfâind ridicat vertical și plutit metri în patru sau cinci deasupra solului și, de asemenea, viața tare laudat.

Nori de rău augur înălța pe cer, aici și acolo un albastru-roz, ca și în cazul stralucitoare din interior, și am văzut că în pădure sunt doar o ușoară fereastră albastru din care directe cea mai mare cascadă a rupt grinzile de la sol, turnare flori calde de lumină moale parfumate toată vara. Și într-o strânsă, de energie electrică a umplut aerul furios tăcere viscol de zbor în jurul Aspen puf. Dar aici, pe undeva tunet asurzitor, iar primele Raindrops mari zgomotoase culorile de aur hlestanuli de viol. A venit momentul când ploaie torențială, se părea dintr-o dată că toate animale sălbatice este gratuit și ușurat că toți copacii, plante, păsări și animale fericit spumante, vspoloshnomu, țesute de la jeturile de apa groase, ploaia.

Ud până la piele, cea a neclar și supus brusc, ca și cum ar zdrobit de elementele de pe câmp, m-am bucurat, de asemenea, liniștea amețitoare fericire a omului, pe care unul, poate de două ori pe an dat pentru a vedea și simți confuzia minunat în natură.

….L-am văzut de departe, prin coridorul pădurii, vesel şi festiv, strălucitor în galbenul lui uluitor de pur şi egal. M-am apropiat; era un câmp abandonat, nearat şi nesemănat de mult, peste care au crescut îndesat nişte plante stufoase scunde. Deodată le-am simtit emanând o aromă plăcut-amăruie de flori. „Păi e bărbuşoară” – mi-am amintit atlasul botanic citit cândva — „un fel de buruiană...”
Un vânt proaspăt a măturat covorul viu, şi tot câmpul a tresărit şi s-a pus în mişcare, propagând unde iridiscent-aurii până în zidul pădurii umbrit de soare, formând un contrast uimitor de galben intens şi verde închis. „Ca o cupă preţioasă înrămată în malahit” ‚ mi-a trecut prin minte comparaţia.
Sus, în cerul încins de iunie plutea un uliu. Arşiţa prevestea o furtună. In vest, peste orizont, se şi zărea un nor uriaş, negru, îmbibat de ploaie. Doar în zenit marginile zimţuite, în mişcare rapidă, ale norilor parcă de argint topit, străluceau orbitor, radiind o lumină de o intensitate de nesuportat. Vântul se înteţea; inflorescenţele de bărbuşoară se legănau rapid ca într-un dans exotic.
De sus venea sunetul contiuu şi pasionat al mulţimii invizibile de ciocărlii - părea că înainte de furtună cânta toate - şi florile, şi pădurea, şi acest câmp, uitat departe de orice aşezare omenească. Iată că mici ghemotoace cenuşii au început să cadă din cer, rămănând în suspensie deasupra tufelor de bărbuşoară aurie. Ciocârliile făceau rondul câmpului, zburând din floare în floare şi umplând ţinutul cu piuitul lor neîncetat. Altele, cu aripioare fâlfâind des, se ridicau pe verticală rămânând suspendate la 4-5 metri deasupra pământului şi continuând să cânte sonor glorie vieţii.
Norii prevestitori de furtună se aglomerau peste tot cerul, albastru-trandafirii pe alocuri, de ca şi cum ar avea un miez incandscent, şi am văzut că peste pădure nu rămăsese decît o ferăstruică albăstruie din care razele cădeau într-o cascadă dreaptă şi largă, inundând într-o lumină caldă, blândă toată mireasma înflorită a verii. Intre timp, în aerul tensionat, încărcat de electricitate, bântuia viscolul pufului de aspen. Iată că de undeva a izbucnit asurzitor un tunet şi primele mari picături de ploaie au lovit aurul florilor de bărbuşoară. In clipa când a pornit aversa părea că întreaga natură vie a respirat liber şi uşurat; că toţi copacii, plantele, păsările şi animalele au exultat în ploaia sclipitoare, haotică, ţesută din vâre groase de apă.
Ud până la piele, singur în mijlocul pădurii ceţoase şi deodată amuţite, parcă oprimate de stihii, m-am lăsat copleşit şi eu de încântarea fiinţei căreia i-e dat o dată, poate de două ori pe an să observe şi să trăiască superba răvăşire a naturii.